Zimbrul romanesc exista si e un animal minunat!

Ieri am reusit sa vad pentru prima oara Zimbri. Spun pentru prima oara pentru ca sper sa mai urmeze si alte vizite la Zimbraria Neagra. Dupa un plan de cateva zile, telefoane si putina documentare in neuitatul stil jurnalistic si o ciocolata Joe castiga la pariu, am ajuns ieri, fata in fata cu un Zimbru. Un moment extraordinar pentru mine pentru ca intotdeauna mi-au placut animalele si mi-am dorit sa fiu aproape de ele. Zimbrul este ceva mai mult decat un animal, a fost disparut sute de ani si in cele 4 rezervatii nationale din Romania nu mai sunt decat in jur de 50 de exemplare. El are nevoie de fonduri si protectie speciala pentru ca in fiecare an doar 2, 3 sau poate 4 pui se nasc in aceste rezervatii. Asta e valabil aici, unde oamenii stiu sa-i ingrijeasca si de unde din cand in cand mai pleaca un zimbru la o alta rezervatie sau la vre-o gradina zoologica. Personal nu sunt un fan al gradinilor zoologice. Nu-mi place sa vad un animal in cusca, e o prostie specifica noua oamenilor.Ajunsi la rezervatie si afland ca zimbrii au la dispozitie aici un teren destul de intins ne gandeam deja ca am venit pana aici degeaba. Am vazut doi la un foisor si ma cam resemnasem cu gandul ca va fi tot ce aveam sa vedem in aceasta zi, desi nu ma gandeam sa plec pana nu aveam sa vad ceva mai spectaculos. Nu ma gandeam la ceea ce avea sa urmeze dar orice era bun.

Unul dintre cei 2 zimbrii de la foisor a plecat spre padure iar celalat a inceput sa se apropie usor. Orice pas al lui era o bucurie nespusa, avem ocazia sa fac o poza cat de cat mai buna, desi eram contra luminii, o lumina puternica ce mi-a ars aproape toate pozele. A continuat sa se apropie usor, mancand iarba din cand in cand si privind spre noi. Era la 50 de metri si il puteam vedea bine dar dorinta noastra nesperata era ca el sa vina aproape, langa gardul firav al foisorului.

Ca si cum ne-ar fi citit gandurile si ar fi vazut ca nu avem intentii rele a venit. E aici langa noi, la doi pasi. Aproape ca nu mai respiram, suntem inmarmuriti , e cadoul pe care el ni-l face in numele speciei sale. E sacrificiul lui pentru ca ceilalti sa fie linistiti la foisor. El vine si se expune, ne satisface curiozitatea si se lasa privit, el cel care odata era regele padurilor, probabil cel mai puternic animal care a trait vreodata aici. E minunat si curios ca un copil. Mare, greoi si parca obosit dupa atatia ani de disparitie, de lupta cu viata, e resemnat.

Nu uitam ca poate spulbera intr-o clipa gardul foisorului si ne comportam decent si cu respect fata de aceasta ''bestie'' care oricat ar parea de blanda, poate oricand provoca o tragedie. Animalul disparut din Romania, vanat pana la ultimul dar acum este din nou aici. De data asta sper sa nu o mai dam in bara si sa avem grija de ei, sa ne comportam responsabil si cu respect fata acest animal incredibil. E sansa noastra sa reparam erorile trecutului.
In loc de La revedere natura prin fiica ei, padurea ne-a oferit un semn!