Am auzit astazi, o piesa de la Cargo, era Ploaia, cu noua, deja vechea versiune a trupei. Acum aud si Iris la acelasi Radio. De vei pleca, cu Felicia Filip, si mi-am adus aminte de vremurile cand lucram la Radio Star sau Alpha. Independenta aproape totala din punct de vedere muzical si emotii incredibile la fiecare emisiune. De aici rezulta balbe si greseli cu caru, texte scrise si citite, si nici macar asa nu mi-as fi dat mai mult de nota 2 ca si animator. Vorbeam de Cargo, una dintre cele mai importante trupe de rock din peisajul autohton.
Nu o sa insist prea mult pe schimbarile prin care a trecut trupa, despre plecarea controversata a vocalistului, unul dintre cei mai buni din Romania. O sa i las pe ei sa ne spuna povestea lor , in muzica.
Povestiri din gară - 1992
Alegerea mea din Primul album, e o piesa dedicata Tatalui.
CARGO-DOI PRIETENI
Asculta mai multe audio Muzica »
Destin - 1995
Al doilea album e foarte puternic si melodios in acelasi timp. Sunt foarte multe piese bune ce merita ascultate, dar o sa ramanem la una, cea care da si numele albumului: Destin
Cargo - Destin
Asculta mai multe audio Muzica »
Colinde şi obiceiuri de iarnă - 1996, relansat în 1999 cu corala Teofora
Numarul 3, pentru vremurile ce au sa vina:
CARGO-Fiul cerului
Asculta mai multe audio Muzica »
Ziua Vrăjitoarelor - 1998
Eram in liceu cand s-a lansat albumul Ziua Vrajitoarelor, un ultim bastion al rock-ului as spune intr-o perioada cand totul devenea dance, latino sau alt ceva. Am cumparat albumul de la mare, eram cu Dragos la Mamaia, cu cortul.
Cargo-Ziua vrajitoarelor
Asculta mai multe audio Muzica »
Colinde - 2000 Mai asteptam 2-3 luni!
Familisti pana la capat, Un Maxi single ce cuprinde si piesa mama:
Cargo- Mama
Asculta mai multe audio Muzica »
Spiritus Sanctus - 2003
Penultimul album: Ploaia
XXII - 2007
Si un Best OFF lansat in 2007 care cuprinde si aceasta piesa interesanta (aici in varianta originala):
Cargo - Astazi Si Maine
Asculta mai multe audio Muzica »
In loc de PA ;)
Cargo-Aproape De Voi
Asculta mai multe audio Muzica »
De notat acest site fan: CARGO pentru cei acre vor sa aprofundeze.
miercuri, 24 septembrie 2008
luni, 15 septembrie 2008
Toata lumea moare.
Toata lumea moare.
Dar nu toti cei care mor , traiesc cu adevarat inainte.
Ceva se intampla, Stefan Iordache s-a dus, la doar cateva zile dupa Ilarion Ciobanu. E ca un bumerang ce nu se poate opri. Loveste mereu si noi parem mereu surprinsi de asta, desi e reglat ca un ceas. Nu l-am vazut niciodata in carne si oase, dar s-a intamplat sa-i descopar in ultimele luni muzica. Am citit astazi cateva articole despre eL si se pare ca actorii sunt intradevar oameni speciali. Ma gandesc la o explicatie logica si.......poate pentru ca sunt ceva mai aproape decat noi oamenii obisnuiti, de frumusetile vietii.
Evident ca noi ne traim pe noi si nu simtim altceva decat Noi.
Cred ca e ceva legat de avantajul de a avea contact cu arta, lucruri de calitate, profunde, cu talc si metafora: muzica , literatura, poezie, teatru. Un om care trece prin lucrurile astea, e clar ca vede altfel viata si evident o simte altfel, mai intens, decat noi ceilalti. E un fenomen pe care il privesc de afara si care acum m-a lovit. Nu ma grabesc sa trag concluzii dar ma tem ca Nu suntem egali decat in fata lui D-zeu, poate nici acolo.
Stefan Iordache a iubit viata, si cred ca stia el ceva, mai mult decat noi ! La inceputul CD-ului din masina e Gheorghe Dinica o piesa vesela de petrecere
care incepe asa: I-auzi Stefane. Acum ne aude probabil gandurile noastre si cred ca a scapat de ceea ce s-a temut, nu va fi lasat singur. Ii vom asculta vocea, grava sau vioaie in piese sau il vom vedea in filme si ne vom gandi la el cel putin cu respect. Poate chiar vom bea un pahar cu prietenii si ne vom bucura atunci cand gandul se va duce pentru o secunda la eL. O secunda, mai mult decat suficienta pentru a crea nemurirea.
Nu stiam ca te iubesc atit de mult-Stefan Iordache
Asculta mai multe audio Evenimente »
Nu exista prieteni ci doar momente de prietenie spunea Stefan Iordache.
Nu va grabiti sa luati vorbele astea mot a mot , era un om inconjurat de prieten care spunea ca un vin bun daca nu ai cu cine sa –l bei mai bine il arunci.
Dar nu toti cei care mor , traiesc cu adevarat inainte.
Ceva se intampla, Stefan Iordache s-a dus, la doar cateva zile dupa Ilarion Ciobanu. E ca un bumerang ce nu se poate opri. Loveste mereu si noi parem mereu surprinsi de asta, desi e reglat ca un ceas. Nu l-am vazut niciodata in carne si oase, dar s-a intamplat sa-i descopar in ultimele luni muzica. Am citit astazi cateva articole despre eL si se pare ca actorii sunt intradevar oameni speciali. Ma gandesc la o explicatie logica si.......poate pentru ca sunt ceva mai aproape decat noi oamenii obisnuiti, de frumusetile vietii.
Evident ca noi ne traim pe noi si nu simtim altceva decat Noi.
Cred ca e ceva legat de avantajul de a avea contact cu arta, lucruri de calitate, profunde, cu talc si metafora: muzica , literatura, poezie, teatru. Un om care trece prin lucrurile astea, e clar ca vede altfel viata si evident o simte altfel, mai intens, decat noi ceilalti. E un fenomen pe care il privesc de afara si care acum m-a lovit. Nu ma grabesc sa trag concluzii dar ma tem ca Nu suntem egali decat in fata lui D-zeu, poate nici acolo.
Stefan Iordache a iubit viata, si cred ca stia el ceva, mai mult decat noi ! La inceputul CD-ului din masina e Gheorghe Dinica o piesa vesela de petrecere
care incepe asa: I-auzi Stefane. Acum ne aude probabil gandurile noastre si cred ca a scapat de ceea ce s-a temut, nu va fi lasat singur. Ii vom asculta vocea, grava sau vioaie in piese sau il vom vedea in filme si ne vom gandi la el cel putin cu respect. Poate chiar vom bea un pahar cu prietenii si ne vom bucura atunci cand gandul se va duce pentru o secunda la eL. O secunda, mai mult decat suficienta pentru a crea nemurirea.
Nu stiam ca te iubesc atit de mult-Stefan Iordache
Asculta mai multe audio Evenimente »
Nu exista prieteni ci doar momente de prietenie spunea Stefan Iordache.
Nu va grabiti sa luati vorbele astea mot a mot , era un om inconjurat de prieten care spunea ca un vin bun daca nu ai cu cine sa –l bei mai bine il arunci.
luni, 8 septembrie 2008
Magic dream!
Un om batran, important un om de cultura. Eugen Ionesco mi-a venit in vis sa-i spun (din pacate nu stiu prea multe despre om). Eu, un fel de vagabond, care incearca marea cu degetul, pasionat de teatru. Atarnator as putea sa ma numesc pe mine acela.
Eram un fel de slujitor, un pusti care deschidea usa masinii si il ajuta pe batran sa treaca strada.
Am plecat undeva, unde aveam sa fim distribuiti ca regizor si respectiv asistent - eu, la o piesa importanta. Am ajuns in statia trenului putin mai devreme, batranul mergea foarte cocosat, ne-am asezat intr-o limuzina pentru ca el sa se mai odihneasca putin, de data asta soferul i-a deschis usa. Eu ma invarteam pe langa masina fara sa stiu unde sa ma asez, nu stiam unde se cade sa ma asez, si imi era teama sa nu fac vreo gafa. Batranul se asezase pe locul din dreapta spate.
Trenul, un fel de tramvai, soseste intre timp, si eu ma agitasem degeaba sa-mi gasesc loc. Il ajut din nou, de data asta il iau de mana si parcurgem cei 10 metri pana la tren. Conductorul avea o oglinda mare, cu un design ciudat, ca la un prototip de masina si ma gandeam ca nu ne poate rata cu asa oglinda. Are o tentativa de a inchide usile si de a pleca, dar ma vede cand ridic mana si se opreste. Ii fac semn de ok si dau din cap , asa cum fac cu soferii care opresc si-mi fac semn sa traversez la trecerea de pietoni. Ne urcam in trenul cu 2 vagoane si cautam un loc, majoritatea scaunelor erau murdare, ca si cum lumea ar fi stat cu picioarele pe ele. In cele din urma mergem intr-o zona in care era o fata. Se pare ca stiam acea fata din totdeauna. Frumoasa ca o printesa blonda dintr-un film cu elfi. Nu extraordinar de frumoasa, acum ca ma gandesc din nou, dar era o magie intre noi si vorbeam de parca ne-am fi cunoscut. Batranul dispare fara sa-mi dau seama, iar noi doi ramanem discutant si tinandu-ne in brate cu o oarecare distanta care nu facea decat sa ne apropie mai mult, leganati de tren. Ii spuneam cum eu si batranul mergem pentru a fi oficial desemnati ca regizor si asistent, sau editor, nici in vis nu stiam ce sunt, pentru o piesa importanta de teatru. Probabil, era scrisa de el. Raman cu ea in tren tinand-o cu o mana de mijloc intr-o fericire pura de Eternal sunshine of the spotless mind. Un vis, intr-o seara (ora 20), prea devreme pentru a fi un vis normal. Judecand la rece, psihologic, filmul, de mai sus, inceput dimineata si terminat pe seara din cauza bateriei de la laptop, a creeat in subconstient acest vis. Senzatia de fericire era teleportata de acolo, pusa intr-un alt decor.
Trenul mai mult sau mai putin tramvai, omul batran inconvoiat care se sprijina in baston, fara fata, ar fi putut fi oricine, solid ca bunicul si aplecat de spate ca bunica, dar fara trasaturi. Locurile din tramvai deloc curate, ca si cum s-ar fi stat cu picioarele pe ele. La sfarsit (obsesia de a alege mereu raul inainte si a pastra ce e mai bun la urma) sentimentul acela frumos si al ….. de rar, de incredere si fericire magica, ce nu merita sa fie degradata prin descriere in cuvinte ci doar venerata, traita si simtita.
Trailerul acestui super film, care a inspirat visul.
Eram un fel de slujitor, un pusti care deschidea usa masinii si il ajuta pe batran sa treaca strada.
Am plecat undeva, unde aveam sa fim distribuiti ca regizor si respectiv asistent - eu, la o piesa importanta. Am ajuns in statia trenului putin mai devreme, batranul mergea foarte cocosat, ne-am asezat intr-o limuzina pentru ca el sa se mai odihneasca putin, de data asta soferul i-a deschis usa. Eu ma invarteam pe langa masina fara sa stiu unde sa ma asez, nu stiam unde se cade sa ma asez, si imi era teama sa nu fac vreo gafa. Batranul se asezase pe locul din dreapta spate.
Trenul, un fel de tramvai, soseste intre timp, si eu ma agitasem degeaba sa-mi gasesc loc. Il ajut din nou, de data asta il iau de mana si parcurgem cei 10 metri pana la tren. Conductorul avea o oglinda mare, cu un design ciudat, ca la un prototip de masina si ma gandeam ca nu ne poate rata cu asa oglinda. Are o tentativa de a inchide usile si de a pleca, dar ma vede cand ridic mana si se opreste. Ii fac semn de ok si dau din cap , asa cum fac cu soferii care opresc si-mi fac semn sa traversez la trecerea de pietoni. Ne urcam in trenul cu 2 vagoane si cautam un loc, majoritatea scaunelor erau murdare, ca si cum lumea ar fi stat cu picioarele pe ele. In cele din urma mergem intr-o zona in care era o fata. Se pare ca stiam acea fata din totdeauna. Frumoasa ca o printesa blonda dintr-un film cu elfi. Nu extraordinar de frumoasa, acum ca ma gandesc din nou, dar era o magie intre noi si vorbeam de parca ne-am fi cunoscut. Batranul dispare fara sa-mi dau seama, iar noi doi ramanem discutant si tinandu-ne in brate cu o oarecare distanta care nu facea decat sa ne apropie mai mult, leganati de tren. Ii spuneam cum eu si batranul mergem pentru a fi oficial desemnati ca regizor si asistent, sau editor, nici in vis nu stiam ce sunt, pentru o piesa importanta de teatru. Probabil, era scrisa de el. Raman cu ea in tren tinand-o cu o mana de mijloc intr-o fericire pura de Eternal sunshine of the spotless mind. Un vis, intr-o seara (ora 20), prea devreme pentru a fi un vis normal. Judecand la rece, psihologic, filmul, de mai sus, inceput dimineata si terminat pe seara din cauza bateriei de la laptop, a creeat in subconstient acest vis. Senzatia de fericire era teleportata de acolo, pusa intr-un alt decor.
Trenul mai mult sau mai putin tramvai, omul batran inconvoiat care se sprijina in baston, fara fata, ar fi putut fi oricine, solid ca bunicul si aplecat de spate ca bunica, dar fara trasaturi. Locurile din tramvai deloc curate, ca si cum s-ar fi stat cu picioarele pe ele. La sfarsit (obsesia de a alege mereu raul inainte si a pastra ce e mai bun la urma) sentimentul acela frumos si al ….. de rar, de incredere si fericire magica, ce nu merita sa fie degradata prin descriere in cuvinte ci doar venerata, traita si simtita.
Trailerul acestui super film, care a inspirat visul.
marți, 2 septembrie 2008
Batran in sensul de aproape mort!
Astazi, asteptand o factura de la un ,,colaborator'' in fata unui sediu RDS din Bucuresti trag cu urechea la cativa batrani. Face parte din experienta de viata si nu stiu daca e ceva urat, mai ales ca ei nu cred ca se suparau sa ma stie acolo cu urechile palnie. Avand in vedere ca nu am ajuns cu cateva minute mai devreme si nu aveam altceva mai bun de facut, decat poate sa ma uit dupa gagici pe strada, am comis acest gest abominabil si am tras cu urechea la sexagenarii de pe banca.
Scena era ceva de genu: banca din fata RDS pe care se odihneau mai multe doamne in varsta si in fata lor un batranel. Oprit in drum de una dintre femei , care l-a recunoscut. Doamnele stateau cu spatele la mine asa ca nu am vazut decat una. Oricum nu asta e important. Subiectul pe care si-au inceput conversatia a fost ,,vaduvia''. Cum eu am mereu tendinta de a ma pune cateva secunde in pielea celuilalt, in situatia in care se afla, am simtit putin aiurea discutia. Omului ii murise sotia de un an cred, doamnele si ele, majoritatea cred, in aceeasi situatie. Cum sa supravietuiesti unei asemenea pierderi si sa vorbesti cu dezinvoltura despre asta? E o intrebare retorica, poate exagerata, poate rea, dar nu-i condamn pe ei. Nu de asta scriu postul acesta.
Ideea de Memento mori
Nu numai de moarte, cat de irosire, zadarnicie si dispret.
Irosire a frumusetii vietii, sentimentelor si trairilor vietii.
Zadarnicie a eforturilor noastre cand totul se reduce la o discutie formala despre moartea cuiva.
Dispret fata de conditia noastra umana, banala, sau mai bine banana.
Timpul sau altceva ne transforma, nimic nu se pierde, totul se transforma (Wally se transforma).
Momentele incredibile devin obisnuite, esenta se pierde, se scurge zi dupa zia, an dupa an.
Asta senzatie mi-au transmis batranii care stau pe banca si vorbesc cu nonsalanta (parca) de vaduvie. Oricum ar vorbi ei, senzatia mea e aceeasi. Mesajul furat cu urechea ciulita e trist si demoralizator. Ce poate insa omul sa faca?
Sa rastalmaceasca, sa inventeze si sa vada altceva. The beauty is in the eye of the beholder
Sa nu ajunga asa, contra exemplu, visator poate dar cu siguranta mai profund. Am scris asta cu oarecare angoasa, in momente de deriva constienta. Mai bine sa fii notebook decat batran ramas in urma. Mai rau, sa fii tanar fara spirit, complacut, asimilat si desfigurat de societate si plictis. O relatie pe care o vezi la restaurant sau pe strada si de care iti e mila. Vie doar din cand in cand si de cele mai multe ori artificiala.
Scena era ceva de genu: banca din fata RDS pe care se odihneau mai multe doamne in varsta si in fata lor un batranel. Oprit in drum de una dintre femei , care l-a recunoscut. Doamnele stateau cu spatele la mine asa ca nu am vazut decat una. Oricum nu asta e important. Subiectul pe care si-au inceput conversatia a fost ,,vaduvia''. Cum eu am mereu tendinta de a ma pune cateva secunde in pielea celuilalt, in situatia in care se afla, am simtit putin aiurea discutia. Omului ii murise sotia de un an cred, doamnele si ele, majoritatea cred, in aceeasi situatie. Cum sa supravietuiesti unei asemenea pierderi si sa vorbesti cu dezinvoltura despre asta? E o intrebare retorica, poate exagerata, poate rea, dar nu-i condamn pe ei. Nu de asta scriu postul acesta.
Ideea de Memento mori
Nu numai de moarte, cat de irosire, zadarnicie si dispret.
Irosire a frumusetii vietii, sentimentelor si trairilor vietii.
Zadarnicie a eforturilor noastre cand totul se reduce la o discutie formala despre moartea cuiva.
Dispret fata de conditia noastra umana, banala, sau mai bine banana.
Timpul sau altceva ne transforma, nimic nu se pierde, totul se transforma (Wally se transforma).
Momentele incredibile devin obisnuite, esenta se pierde, se scurge zi dupa zia, an dupa an.
Asta senzatie mi-au transmis batranii care stau pe banca si vorbesc cu nonsalanta (parca) de vaduvie. Oricum ar vorbi ei, senzatia mea e aceeasi. Mesajul furat cu urechea ciulita e trist si demoralizator. Ce poate insa omul sa faca?
Sa rastalmaceasca, sa inventeze si sa vada altceva. The beauty is in the eye of the beholder
Sa nu ajunga asa, contra exemplu, visator poate dar cu siguranta mai profund. Am scris asta cu oarecare angoasa, in momente de deriva constienta. Mai bine sa fii notebook decat batran ramas in urma. Mai rau, sa fii tanar fara spirit, complacut, asimilat si desfigurat de societate si plictis. O relatie pe care o vezi la restaurant sau pe strada si de care iti e mila. Vie doar din cand in cand si de cele mai multe ori artificiala.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)