Un om batran, important un om de cultura. Eugen Ionesco mi-a venit in vis sa-i spun (din pacate nu stiu prea multe despre om). Eu, un fel de vagabond, care incearca marea cu degetul, pasionat de teatru. Atarnator as putea sa ma numesc pe mine acela.
Eram un fel de slujitor, un pusti care deschidea usa masinii si il ajuta pe batran sa treaca strada.
Am plecat undeva, unde aveam sa fim distribuiti ca regizor si respectiv asistent - eu, la o piesa importanta. Am ajuns in statia trenului putin mai devreme, batranul mergea foarte cocosat, ne-am asezat intr-o limuzina pentru ca el sa se mai odihneasca putin, de data asta soferul i-a deschis usa. Eu ma invarteam pe langa masina fara sa stiu unde sa ma asez, nu stiam unde se cade sa ma asez, si imi era teama sa nu fac vreo gafa. Batranul se asezase pe locul din dreapta spate.
Trenul, un fel de tramvai, soseste intre timp, si eu ma agitasem degeaba sa-mi gasesc loc. Il ajut din nou, de data asta il iau de mana si parcurgem cei 10 metri pana la tren. Conductorul avea o oglinda mare, cu un design ciudat, ca la un prototip de masina si ma gandeam ca nu ne poate rata cu asa oglinda. Are o tentativa de a inchide usile si de a pleca, dar ma vede cand ridic mana si se opreste. Ii fac semn de ok si dau din cap , asa cum fac cu soferii care opresc si-mi fac semn sa traversez la trecerea de pietoni. Ne urcam in trenul cu 2 vagoane si cautam un loc, majoritatea scaunelor erau murdare, ca si cum lumea ar fi stat cu picioarele pe ele. In cele din urma mergem intr-o zona in care era o fata. Se pare ca stiam acea fata din totdeauna. Frumoasa ca o printesa blonda dintr-un film cu elfi. Nu extraordinar de frumoasa, acum ca ma gandesc din nou, dar era o magie intre noi si vorbeam de parca ne-am fi cunoscut. Batranul dispare fara sa-mi dau seama, iar noi doi ramanem discutant si tinandu-ne in brate cu o oarecare distanta care nu facea decat sa ne apropie mai mult, leganati de tren. Ii spuneam cum eu si batranul mergem pentru a fi oficial desemnati ca regizor si asistent, sau editor, nici in vis nu stiam ce sunt, pentru o piesa importanta de teatru. Probabil, era scrisa de el. Raman cu ea in tren tinand-o cu o mana de mijloc intr-o fericire pura de Eternal sunshine of the spotless mind. Un vis, intr-o seara (ora 20), prea devreme pentru a fi un vis normal. Judecand la rece, psihologic, filmul, de mai sus, inceput dimineata si terminat pe seara din cauza bateriei de la laptop, a creeat in subconstient acest vis. Senzatia de fericire era teleportata de acolo, pusa intr-un alt decor.
Trenul mai mult sau mai putin tramvai, omul batran inconvoiat care se sprijina in baston, fara fata, ar fi putut fi oricine, solid ca bunicul si aplecat de spate ca bunica, dar fara trasaturi. Locurile din tramvai deloc curate, ca si cum s-ar fi stat cu picioarele pe ele. La sfarsit (obsesia de a alege mereu raul inainte si a pastra ce e mai bun la urma) sentimentul acela frumos si al ….. de rar, de incredere si fericire magica, ce nu merita sa fie degradata prin descriere in cuvinte ci doar venerata, traita si simtita.
Trailerul acestui super film, care a inspirat visul.
Un comentariu:
Foarte frumos postul si melodia! Nu te credeam asa...visator. Intra la categoria surprize placute!
Imi place in special ultima fraza! Intr-adevar sunt sentimente care nu pot si nu merita descrise in cuvinte pentru ca le scade intensitatea si e pacat! Merita doar traite si simtite asa cum spui tu!
Trimiteți un comentariu