Nu stiu daca e o versiune supra pesimista la cunoscutul citat MEMENTO MORI sau la optimistul TRAIESTE CLIPA. Pur si simplu e un gand nascut in adancul pamantului, unde lumina soarelui nu ajunge niciodata sa alunge umbrele. Aici, unde totul e artificial viitorul nu suna deloc bine.
Lucrurile nu devin niciodata mai bune, nimic nu devine mai bun, totul se intreapta spre rau de la inceput spre sfarsit. Insasi aceasta ultima afirmatie contine semnul descrescator la fel cum nasterea decade putin cate putin spre moarte. Ipoteza care m-a condus spre aceasta afirmatie a fost cea a unei relatii care incepe greu, cu bine dar fara magie, cu obisnuinta in loc de nebunie, cu confort in loc de pasiune. Asta ar putea in teorie sa se transforme odata cu trecerea timpului in ceva mai bun.
Gresit. Lucrurile nu devin niciodata mai bune, doar mai rau sau in cel mai "fericit" caz, raman la fel.
Dimineata in metrou am fost din nou indiscret si am citit peste umar, mesajul pe care o fata il trimitea cuiva. Eu am presupus ca era un AMANT. Nu-ti pot spune acelasi lucru acum, sunt ........ Memoria de elefant m-a lasat si se pare ca nu am fost in stare sa tin minte 2-3 ore un amarat de mesaj de 5 randuri scrise pe un ecran mic de telefon. M-am gandit ca destinatarul e un amant pentru ca numarul lui nu era trecut in agenda ci adaugat din memorie. Mesajul a fost apoi repede sters, dupa trimitere, ca si cum ea ar fi vrut sa stearga din timp orice urma care ar fi putut sa-i dea de gol. Nu va speriati de mine in metrou. Chiar daca sunt indiscret si trag cu ochiul, uit repede detaliile pentru ca ideea parjoleste tot in jurul ei. Toate astea se intampla pe fondul unei angoase teribile fata de soarta omului care alearga tot timpul dupa ceva si de o sila acuta fata de zilele noastre, normele, carierele, modelele si obiceiurile din ziua de azi. Din ce obtii lucruri, din ce primesti responsabilitati, din ce ai, din ce ai mai vrea, e ca un lat ce se strange singur in jurul gatului in timp ce tu singur tragi. E ca nodul acela perfect pe care stiu sa-l fac si eu si multa alta lume. Nu stiu cat ma voi mai conforma, cat voi mai accepta sa alerg spre serviciu, sa stau intr-un loc pentru un bine care va sa vina, sa fiou cuminte si bun pentru o viata de apoi. Resimt o presiune teribila si as vrea sa vina iar vara si marea si plaja. Si ele sunt acum viitor si asta inseamna ca nu vor mai fi bune, doar mai rele.
Ca sa confirmam cumva teoria ar trebui sa folosim exemplele:
Ne nastem - imbatranim deci e mai rau.
Muncim - ne imbolnavim deci e mai rau.
Ne iubim - ne plictisim ..............................
Alergam - obosim.......................................
Progresam - ne dezumanizam..................
Traim in conditii mai bune - dublam stresul.............
Nu sunt impotriva progresului, nu cred ca ar trebui sa stam sa murim de foame dar nu cred nici in echilibru. E atat de firav incat ar fi nevoie de un telescop mult prea mare pentru a putea fi demonstrat. Echilibrul nu e pentru noi oamenii, e un termen artificial inventat de noi la fel ca binele. Sunt momente perfecte care ti-ai dori sa dureze toata viata. Nu se poate, trebuie sa se dezvolte, trebuie sa evolueze, trebuie sa se transforme, sa fie (alceva) si sa nu mai fie (la fel).
Nu regret neaparat trecutul, nu asta e ideea pe care am vrut sa o scot la lumina. "Timpul isi ascute gheara" si din primul moment ne duce spre mai rau.
Pe de alta parte e normal ca pentru a putea compara (rau-mai rau-bine sau mai bine) ai nevoie de o perioada la care sa te raportezi, un moment din timp si spatiu. Nici la asta nu ma refer, chiar daca anul 2007 este mai bun decat 2005 va veni cu siguranta un an 2045 care va fi mai rau decat 2007. Nu exista dubiu pentru asta, fie si momentul cand mori, cand imbatranesti, cand trupul si nici macar sufletul nu ti se mai poate misca. Sunt unii oameni care lasa lucrurile bune la urma, care spera mereu ca va fi mai bine. Optimistii incurabili, asta sunt eu!
2 comentarii:
Si mie mi-e dor de mare si de plaja in fiecare zi, dar asta o face mai frumoasa si asa se creaza farmecul ei: asteptand-o. Ne plictisim iubind. Perfect adevarat, pentru asta exista pasiuni trecatoare si din cauza asta visam la cineva sau ceva. Castigi vise, amintiri. Nu o lua chiar asa.
Cei de la mare vor la munte si cei de la munte vor la mare... Uite eu nu stiu daca m-as mai bucura la fel de primavara daca n-as trece prin iarna.
Niciodata nu suntem multumiti de ce avem, suntem intr-o continua cautare de altceva. Cum spunea Corina, castigi vise, amintiri.
Stim prea bine ca avem un inceput si un sfarsit. Personal cred ca mi-e teama mai degraba de ideea de batranete, de degradare, decat de un sfarsit.As putea spune ca prefer sa mor tanara :))
Are Alexandru Andries o melodie, "Nu-l dau pe azi pentru maine".
Vorbesti de o descendenta. Nu o neg, dar nici nu o sustin. Ne putem bucura de lucrurile marunte. Sa nu treaca o zi si sa zici ca a fost
la fel. Un taximetrist posomorat pe care il inveselesti, o femeie insarcinata careia ii cedezi locul in metrou, un vant rece care iti ridica fusta in timp ce te grabesti sa ajungi la serviciu, o cafea varsata pe tine, o adresa pe care n-o tii niciodata minte, un chip pe care il vezi fara sa inchizi ochii, si...ca tot vorbeam de teama de
batranete, as imbatrani daca as continua. :)
Asteptarea unei transformari intradevar e inutila, dar transformarea unei asteptari? Hai la mare.
Trimiteți un comentariu